Alex Stefanescu - desen de Adrian Socaciu Confesiunea unui fost cititor, in prezent critic literar



Prezentare

Bio-bibliografie

Referințe critice

Confesiune

Album




Alex Stefanescu - bio in English

Editura

Mașina de scris

BLOG

Poșta redacției

Asociatia Scriitorilor Bucuresti

Romania literara

 

 

 

 

 

Când aveam 16 ani, accesul meu la literatură era direct: luam o carte de Eminescu sau Tolstoi din rafturile bibliotecii și o citeam. Dacă părinții mă obligau să-mi fac întâi lecțiile, citeam cartea pe ascuns, noaptea, la lumina lanternei. Dacă programul de la școală era prea încărcat, plecam de la ultimele ore cu cartea în buzunarul de la piept și mă refugiam în iarba înaltă de pe unul din dealurile din jurul Sucevei, unde lectura îmi era tulburată doar de câte o buburuză care mi se suia încet pe mână.

Astăzi, lucrurile sunt mult mai complicate. Ca să ajung să citesc cartea care mă interesează, trebuie să îndeplinesc întâi o mulțime de formalități, să satisfac exigențele unei birocrații a literaturii instituționalizate, care întrece cu mult prin capacitatea ei de alienare birocrația descrisă de Kafka.

O primă condiție ca să mă apropii de cartea care mă interesează este să parcurg, întâi, numeroase cărți care nu mă interesează. Cu gândul la noua ediție a scrisorilor lui Ion Ghica sau la cel mai recent roman al lui Milan Kundera, stau și-i citesc, de dimineața până seara, fără pasiune, cu pixul în mână, pe Dumitru Radu Popescu și Paul Goma, fiindcă așa îmi cere meseria de critic literar. Nefericita meserie de critic literar, care nu numai că m-a făcut antipatic (pe mine, cel atât de simpatic!) atâtor scriitori contemporani, dar m-a și îndepărtat de literatură, așa cum îndepărtează ginecologia de dragoste.

În cărțile lui Dumitru Radu Popescu și Paul Goma încă mai găsesc cîte ceva interesant, dar în afară de ei trebuie să-i citesc pe tot felul de începători și amatori, surâzători, dar și amenințători. Ei mă caută pretutindeni, la redacție, acasă, pe stradă, la Uniunea Scriitorilor, ca să-mi dea cărțile lor nou-apărute. Uneori, noaptea, își fac apariția și la fereastra apartamentului meu de la etajul trei, călări pe mături, ca personajul fantomatic al lui Bulgakov. Ce vor ei? Vor, inițial, doar să-mi înmâneze cartea, să știe că ea se află la mine. Deși prevăd ce urmează, eu accept această bombă cu explozie întârziată. Din bunătate? Din politețe? Mai degrabă, pentru că n-am nici o scăpare. Oricum, cartea îmi va fi dată până la urmă, fie și cu forța (așa cum i se dă cu forța un cadou cuiva care numai și numai din modestie îl refuză!).

Luna de miere cu autorul trece însă repede. În scurtă vreme, el începe să mă caute la telefon, să se mire că încă nu i-am citit opera, să se întrebe dacă nu cumva e la mijloc o conspirație împotriva lui. Vine și momentul insinuărilor (în zadar a căzut comunismul, criticii literari tot aroganți au rămas...), urmează insultele (nu sunteți în stare să citiți într-o lună două sute de pagini?!), se ajunge și la scene melodramatice (am început să am probleme cu inima, din cauza dumneavoastră...). Până la urmă, citesc. În propria mea bibliotecă mă așteaptă, răbdătoare, tăcute, atâtea cărți de literatură bună, de adevărată literatură, iar eu citesc ceva care doar seamănă cu literatura și care de fapt n-are nici o legătură cu ea. „Curat meșteșug de tâmpenie” – asta e ceea ce mi se oferă, iar eu mă supun meșteșugitei tâmpiri, resemnat. De ce o fac? Probabil fiindcă asta mi-e soarta.

Citesc nu numai cărți care nu merită citite, ci și manuscrise, sute de manuscrise, greu descifrabile, consumându-mi ultimele rezerve de acuitate a vederii, cu speranța că am să descopăr - cum zice clișeul - un grăunte de aur în grămada de nisip.Ei bine, să zicem că-l găsesc (uneori l-am și găsit). Cu ce schimbă asta situația? În bibliotecă zac lingouri de aur, iar eu îmi pierd vremea cu grăuntele. Ca să nu mai vorbesc de sutele de ore pe care le cheltuiesc, în plus, cu tinerii pe care îi „descopăr”, analizând împreună cu ei propriile lor texte, recomandându-i la edituri, suportându-le răsfățul de scriitori, pentru ca în cele din urmă ei să se însoare (sau să se mărite) și să uite complet de literatură ori să se expatrieze și să-mi dea câte un telefon de acolo, din străinătate, rugându-mă să-i mai vizitez pe părinții lor, rămași în România, care... înțelegeți, domnule Alex. Ștefănescu, se simt atât de singuri...

(Chiar mă întrebam zilele trecute, cu un umor acru, în timp ce stăteam la coadă, la o farmacie, ca să cumpăr medicamente „compensate” pentru mama unui tânăr descoperit de mine la „poșta redacției” și stabilit în prezent în SUA, ca informatician, ce caut eu acolo, la coadă, și de ce trebuie să plătesc atât de scump, cu zile întregi pierdute, nevinovata mea pasiune pentru literatură.)

Toată lumea știe că România este o țară săracă. Sărăcia n-o împiedică însă să aibă sute de instituții culturale, fiecare cu bugetul ei, modest, dar sigur. Funcționarii acestor instituții trebuie să-și justifice existența și fac „planuri de activitate” din care nu lipsesc concursurile literare, simpozioanele, festivalurile de poezie etc. Un uriaș malaxor al literaturii se pune în mișcare cu acești bani care - sunt, nu sunt evenimente literare - trebuie cheltuiți, ca să... nu fim nevoiți să-i dăm înapoi statului.

Primesc, în medie, o invitație pe zi la asemenea „acțiuni”. Dacă le-aș da curs, aș putea trăi din asta până la sfârșitul vieții, pentru că, la fiecare „acțiune”, se oferă cazare, masă și transport gratis. Ar însemna, însă, să renunț complet la citit și la scris. Unii scriitori, de altfel, au și renunțat de mult. Sunt prezenți la tot felul de „mese rotunde”, dar la masa lor de scris - nu. Organizatorii manifestărilor culturale tocmai de asta îi și preferă: pentru că sunt disponibili și acceptă cu ușurință orice invitație.

În ceea ce mă privește, din douăzeci-treizeci de invitații accept, în medie, una. Atât, una. Și totuși este foarte mult, este dezastruos.

De ce o accept? Pentru că o dată este vorba de un activist cultural care înainte de 1989 mă ajuta să-mi fac rost de brânză și îi sunt îndatorat. Pentru că altădată mi-e dor de anumite locuri și am astfel prilejul să le revăd. Sau pur și simplu pentru că mă caută la telefon câte o domnișoară cu voce plăcută și nu mă lasă inima să o refuz.

Dar de fiecare dată, fără excepție, regret amarnic că am acceptat. Festivalurile de literatură sunt, toate, festivaluri ale mediocrității. Armate de scriitori fără valoare, din București și din provincie, se perindă în asemenea ocazii prin fața unui public competent și resemnat sau naiv și entuziast pentru a-i smulge aplauze nemeritate. Sunt prezenți și doi-trei scriitori care ar avea ceva de spus, dar nu spun sau spun și nu se aude.

Discuțiile între "specialiști" sunt și ele comedii ale amatorismului agresiv și emfatic. E la modă canonul, toată lumea vorbește despre canon, repetând, într-un limbaj prețios, tot felul de banalități. E la modă omul recent, toată lumea îl invocă, vulgarizând sau falsificând ideile lui H.-R. Patapievici.

(Ca să nu mai vorbesc de comedia simpozioanelor la care participanții, români, vorbesc toți în engleză. O engleză turistică, în a cărei plasă cu ochiuri largi nu rămâne nimic din frumusețea literaturii.)

Particip, deci, la asemenea discuții, mă duc după aceea la câte un banchet la care pierd, din nou, ore prețioase, și mă mai și îndop cu mâncare și băutură, dintr-o lăcomie nestăpânită, dar de la un moment dat și din politețe, ca să nu par ciufut, iar noaptea nu pot să dorm din cauza cafelelor băute și a surescitării provocate de situația falsă în care mă aflu. Cărțile luate cu mine de la București stau nedeschise în valiză. Deschid în schimb televizorul din camera de hotel, aproape întodeauna prost racordat la antenă, și mă uit la neștire la o Andreea Marin plină de purici.

În asemenea momente mi-e foarte dor de literatură, de o literatură care se îndepărtează de mine tot mai mult, ca un miraj. Nu-mi vine să cred că a fost o vreme când, dorind să citesc, chiar citeam.

...Mai sunt și lansările de cărți. Toți autorii vor lansări, chiar și cei care nu sunt citiți de nimeni, decât de membrii familiilor lor, și care își publică textele pe bani. America lansează rachete, România lansează cărți. Este plin cerul patriei noastre de volume zburătoare, trimise acolo sus din librării, biblioteci, holuri de teatru, case de cultură, muzee ale literaturii și licee.

Printre aruncătorii de cărți în văzduh mă număr adeseori și eu, împotriva voinței mele, din lașitate, conformism sau din cine știe ce calcul, care se dovedește întotdeauna greșit. Cred că arăt groaznic. Bătrân, nu foarte bătrân, dar, oricum, marcat de cei 54 de ani pe care îi am, gras, transpirat, stau, de exemplu, într-o librărie, în fața unui public instabil ca nisipurile mișcătoare și bâigui ceva general valabil despre autor, despre cartea lui (pe care de obicei am apucat doar să o răsfoiesc), în timp ce asistența se foiește, șușotește, zâmbește și, discret, ne mai și părăsește, dând o dovadă neașteptată de spirit critic. Încerc uneori să-i „cuceresc” pe cei prezenți și bineînțeles reușesc, pentru că am ajuns un expert în așa ceva! Asta am ajuns: un expert în smulgerea unei recunoașteri fugitive, de complezență, din partea a șapte-opt necunoscuți, aflați întâmplător într-o librărie.

În timp ce rostesc mecanic frazele de captatio benevolentiae, mă uit cu jind la cărțile din rafturile librăriei, pe care scrie Saramago sau Caragiale, Llosa sau Călinescu. N-am să ajung niciodată la ele.

Fac parte din jurii care dau premii literare, țin evidența noilor aparițiilor editoriale, stau de vorbă, atent, prevenitor, cu bătrâni de peste optzeci de ani care și-au scris memoriile, îndeplinesc, de dimineața până seara, o mie de asemenea formalități, cu speranța că, până la urmă, îmi voi câștiga dreptul să și citesc o carte bună. Dar formalitățile nu se termină niciodată. O imensă, monstruoasă birocrație stă între mine și literatură. Am iubit cândva literatura mai mult decât pe mine însumi și am pierdut-o, am pierdut-o irevocabil.

Cineva ar putea spune că e foarte simplu să o regăsesc. Nu trebuie decât să mă închid în casă, să iau din bibliotecă o carte frumoasă (și am destule, un harem întreg!) și să mă delectez cu ea. Da, dar sună telefonul. Sunt chemat la o ședință. Ar fi fost bine să nu răspund la telefon. Dar am răspuns. Iar ședința nu e absurdă. E o ședință a Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor. Are deci legătură cu literatura. Literatura o scriu scriitorii. Scriitorii și-au constituit o organizație a lor, Uniunea Scriitorilor. Iar Uniunea Scriitorilor trebuie să funcționeze. Ca să funcționeze, trebuie să particip, și eu, la asemenea ședințe.

În concluzie, ședința are legătură cu literatură. Are, dar nu este literatură. Reprezintă doar încă o formalitate pe care trebuie să o îndeplinesc ca să mă apropii de literatură în deplină legitimitate. Ceea ce înseamnă niciodată.

Mă urăsc pentru toate aceste cedări. Mă urăsc și le practic mai departe. Literatura se pierde undeva în zare. Iar eu rămân prizonierul unor îndeletniciri prozaice. Mă mai consolează doar amintirile. Îmi amintesc momentele neverosimile din adolescență când luam din rafturile bibliotecii Swift sau Gogol și citeam. Ce simplu era! Simt că-mi dau lacrimile.

 2001

 

E-mail: alex2108145@yahoo.com


©Alex Ștefănescu, 2007. Toate drepturile rezervate.

Portretul lui Alex Ștefănescu de Adrian Socaciu. ©Adrian Socaciu, 2007

 

Valid HTML 4.01 Transitional